-Nu pleca!
Glasul Ei ii pare o nota muzicala purtata de vant.O priveste-n ochi si imediat se pierde in adancul lor.Coplesit de moment,o cuprinde strans in bratele-i protectoare.Inimile lor bat la unison,rasunand in ecoul nemarginit.El isi trece usor mana pe obrazul Ei,apoi,imbatat de magia clipei,ii ascunde cateva fire de par castaniu inchis dupa ureche soptindu-i: "Nu plec nicaieri!". Copila tresare si-l priveste inca neincrezatoare.A asteptat demult momentul in care timpul sa se clatine ca un cutremur ce poate rupe sfoara nesigurantei dintre ei.Isi zambesc,sunt fericiti.Acum fiecare stie ce simte celalalt.Se prind de mana si privesc spre infinitul albastru.Ametita de imensitate,Ea inchide ochii si incearca sa-si aseze gandurile.El se apropie de Ea,ii aseaza fata-n maini si o saruta.Cateva lacrimi se rostogolesc pe obrajii Ei: e doar emotia care-i inunda sufletul.Deschide ochii si izbucneste intr-un ras timid.El nu schiteaza nimic,doar rupe un fir de iarba,i-l arata,apoi il arunca inapoi.Neintelegandu-i reactia,Ea da din cap,incruntandu-se.Amuzat de inocenta fetei,El ii raspunde:
-Ai vazut firul acela de iarba?S-a pierdut printre alte mii la fel ca el imediat ce l-am aruncat.Tu nu esti ca nimeni si nimic.Pe tine nu te-as putea pierde!
